Paște în Pandemie...
(fragment din volumul „Regatul Natal - Calu Iapa, reamintiri 2”, Editura „Sensul” - 2022)
 |
| Caricatură dăruită de maestrul Ștefan Popa-Popas |
...Nu pot crede, deşi totul mi se înfăţişează
aievea. Adică, freamătul
şi entuziasmul ce cuprindeau întreaga suflare a satului natal în zile
pregătitoare Învierii au fost confiscate de forţe oculte, parcă. Pe uliţă, pe
drum nimic, nici o mişcare. Cîinii n-au a ce lătra, găinile n-au a ce
cotcodăci. Liniştea asta nefirească te înstrăinează de tine însuţi, nu alta.
În cap îţi revin cele imagini, cele amintiri de mai an, cînd fiece casă
era îmbrățișată de duhul lui Hristos. Cînd ecoul deniilor unduia deasupra
vetrei satului, răsplătind astfel vrednicia şi smerenia gospodinelor. Cînd, din
cuptoarele strămoşeşti, irumpeau irezistibilele arome ale fripturii de miel, de
cozonac şi pască, bunătăţi la care rîvnea pofticioasa copchilaraie, căci pînă
după miezul nopţii de sîmbătă, odată cu Învierea Domnului, nimeni n-avea voie a
mînca de dulce, a bea, înjura sau deda la alte ispite lumeşti.
Da, aşteptam cu mare nerăbdare Paştele, căci eu, mezinul, îi pîndeam pe ceilalţi mai mari ai
casei să-şi spele primii obrajii cu agheasma Învierii din ulciorul în care mama
băga şi un ou roş, şi o monedă de trei lei. Bineînţeles, sub ochii mamei, unul
după altul, toţi cei de dinaintea mea înghiţeau o gură de apă sfinţită împreună
cu anafura Învierii şi rosteau aferenta rugăciune. Cum era obiceiul, celui care
încheia ăst ritual îi revenea oul cel roşu, cu care, obligatoriu, ciocnea pe
ale celor ce aşteptau smeriţi începutul mesei de Paşti. De bună seamă, îmi
revenea şi moneda de trei lei, care însemna mulţi bani în acele vremuri, bani
cu care mă puteam da măcar de trei ori în scrînciobul construit de flăcăii
satului pe tăpşanul din faţa casei lui madame Eva Haim, fosta proprietară a
crîşmei şi magazinului satului.
Una peste alta, astă ceremonie se petrecea în toate familiile noastre creştine,
încredinţate de valenţele sale purificatoare şi binefăcătoare, desigur. Prin
urmare, masa de Paşti aduna întreagă suflarea casei, de la nepoţi la bunici,
şi, sub semnul binecuvîntării, însemna startul celor trei zile de sărbătoare,
pe parcursul cărora petrecerile reuneau rude şi megieşi, petreceri care
cotropeau pînă şi fiinţele necuvîntătoare, parcă.
Şed aşa, iar al nimănui, şi, vorba ardeleanului, iar dau să cuget.
Mă-ntrerupe, însă, telefonul bunului prieten Adrian Socea:
-
Dom
Traian, ieşiţi la poartă!...
-
Intră,
domle, că poarta-i descuiată,
îl îndemn eu, uitînd de restricţiile lui Arafat.
Bineînţeles, ies din casă şi, normal, îl şi zăresc pe Adi. Cotrobăia în
portbagajul maşinii sale, de unde înşfacă o ditamai carcasa de ied învelită în
folie alimentară, pe care dintr-o singură mişcare mi-o întinde peste gard.
Apoi, cu aceeaşi dexteritate, scoate şi-un ditamai trăistoiul, încărcat, precum
deja îi ştiam năravul, cu un caş de oaie, fabricat doar cu cîteva zile în urmă.
Adrian este crescător de oi şi, de vreo 15 ani de cînd s-a întors din Italia,
are stînă ecologică pe muntele Gorganu. De tot atîţi ani, la fiecare Paşti, ăst
neam al meu îmi dăruieşte cîte un miel sau ied, şi-n fiecare toamnă cîte o
putină cu brînză, căreia doar Maricica, nevasta lui, îi ştie descîntecul de o
face fără egal de bună. Înainte de a-i zice „ boda-proste!” pentru pomană, cu
care, ştiu, îi bucură şi pe alţii, mai scăpătaţi ca mine, Adi, care e şi
consilier local, mă şi avertizează:
-
Dom
Traian, să nu cumva să vă duceţi la Înviere! De cu seară, şi poliţişti, şi
jandarmi vor circula şi pe la biserică, şi pe la cimitir. Aveţi grijă că nu-i
de glumă!...
-
Da,
Adi, aşa voi face! Boda-proste şi Paşte fericit la toţi ai tăi!, îngăim pierdut pe coclaurile resemnării.
Mă-ntorc cu pomana şi i-o înfăţişez Rodicăi, gospodina casei, fără
entuziasmul din ceilalţi ani, cînd asemenea produse reprezentau un adevărat
trofeu în desfăşurătorul culinar al Paştelui.
Spun drept că în seara aia de vineri n-am putut să mă uit la
tembelizor. Eram suficient de răvăşit încît să-mi doresc un somn liniştit, fără
spaimele pe care le încercasem la fiecare imagine a apocalipsei difuzată de
toate canalele, ca la concurs. Sîmbătă, m-am trezit ca venit de pe alte
tărîmuri, despovărat de apăsările ce-mi siluiseră mintea în zilele precedente.
Îi bine, îmi zic, hotărît să ignor tot ce ar putea să-mi spulbere confortul
sufletesc. Geaba mi-am zis, pentru că nevastă-mea, trezită cu noaptea-n cap,
cum îi este năravul, se şi apucase de dichisit la cele bucate pascale. În loc
să-mi răspundă la bună dimineaţa!, coana Rodica mă împinge iar în crunta
realitate:
-
Boierule,
vezi, nu gusta nimic şi bea pe stomacul gol apa cu lămîie din cana de pe masă!
Bea o înghiţitură, faci o pauză de un minut, şi tot aşa, pînă o dai gata. Nu
turna în tine precum potopeşti şpriţurile, la crîşmă, că nu te fugăreşte
nimeni, mă auzi?!...
Încă nu-s surd, încă nu-s mut şi încă mai văd, vă asigur. Dar covidenia
asta, care lasă omul fără gust şi miros, ar putea să-ţi răpească şi celelalte
simţuri, la naiba!...
Bunii mei compatrioţi, am executat întocmai ordinul titularei mele de
post. M-am conformat şi-n privinţa procedurilor complementare din graficul
zilnic, adică am gargarisit la coctailul doctorului Alexie, că au intrat în
trepidaţii şi lighioile din ogradă din cauza horcăielilor irumpte din glota
faringelui meu cel prea impregnat de tutun.
Către seară, consoarta isprăvise aproape toate treburile. Şi pasca, şi
sarmalele, şi friptura erau deja rînduite la locul lor. Mirosurile se lăfăiau
nezgîrcit şi în bucătărie, şi în întreaga curte, pe deplin invadată şi de
aromele ce veneau şi dinspre bucătăriile vecinilor, îmbiindu-te la degustare.
Pofta mă hărţuia fără cruţare, căci ţinusem post întreaga săptămînă.
Pe la ora cinci, obişnuinţa ne era de-a merge să punem o lumînare la
mormîntul socrilor, ce-şi săvîrşesc somnul de veci în cimitirul bisericii din
Roznov, de vreo 25 de ani. De astă dată, nu ne ducem. Creştinul Arafat şi „Prea
Fericitul” Klaus nu ne lasă. Nu ne lasă să mergem nici la slujba de Înviere,
nici la mormîntul părinţilor mei din cimitirul bisericii din satul Luminiş.
Veştile nu întîrzie. Strănepoata mea Adriana, patroana
minimarketului de la drumul principal, care în toată astă stare de urgenţă ne-a
aprovizionat cu de toate, ne informează că părintele Vasile Hanganu a ales
nişte „delegaţi” pe care-i va trimite pe toate uliţele parohiei cu lumina
sfîntă.
Creştina mea consoartă improvizează imediat un altar, pe care-l dichiseşte cu lumînări şi
candele, cu biblia, cu icoana Învingătorului morţii, Domnul nostru Iisus
Hristos. De la televizorul din casă, reverberază tînguirile unei pricesne, care
învăluie mistic întreg spaţiul terasei din faţa casei, înnobilat de altarul
amenajat cu religiozitate de Rodica. O aud cît de smerită îngînă şi versurile,
şi muzica celei pricesne nepămîntene. Mă uit iar la ea... Pare a fi o
„preoteasă” trimisă anume în gospodăria noastră să săvîrşească aste rînduieli
tainice. Mi-e limpede, în drumul spre biserică, Domnul a pogorît pe la noi...
Cîteva ceasuri înainte de miezul nopţii, ne uităm amîndoi la slujba de Înviere
de la Patriarhie, transmisă de Trinitas. Nefirescul s-a instaurat şi aici.
Cîţiva ierarhi cîntă doar la icoane, stingheri şi parcă vinovaţi, ca şi cum ar
fi comis vreo imoralitate. Puţin după ora douăsprezece, mă apelează Adriana:
-
Unchiule,
ieşiţi la poartă să luaţi lumina sfîntă!...
Ieşim amîndoi din casă, ne proptim iute în poartă cu ochii aţintiţi în
susul uliţei, pe unde trebuie să apară Adriana. Înainte de a ajunge la noi,
opreşte şi dă lumină şi altor vecini.
Mă bucur de bucuria sfioasă cu care ea împarte lumina. Vibraţia sa ne
cotropeşte şi pe noi, poate mai abitir decît am sta unul lîngă altul...
”Preoteasa” Rodica ia lumina şi, nu ştiu cu de la cine
voie, începe să cînte: „Hristos a înviat
din morţi, cu moartea pre moarte călcînd, şi celor din morminte, viaţă
dăruindu-le...” Şi eu, şi Adriana intrăm în cor, ca şi cînd fusesem
programaţi de Alexandru Podoleanu, autorul acestei inegalabile cîntări.
Prieteni, pe uliţa, în ogrăzile vecinilor pînă hăt-departe în lunca noastră cea
veşnică nu s-a auzit vreodată o aşa măiastră interpretare...
- Sărbători fericite vouă şi la toţi ai voştri!, ne urează
Adriana şi, precum îi e năravul, împinge peste gard şi una sacoşă cu bunătăţi
de-ale sale, inegalabile...
Zicem cele cuvenite cuvinte de mulţumire, ne întoarcem pe terasă şi
aprindem candelele altarului nostru, devenit spaţiu divin. Dumicăm cîte ceva
din bucatele pascale întinse pe masă. Nu intră, ca altădată, cînd la
întoarcerea de la Înviere, laolaltă cu rudele mîncam şi ne cinsteam precum la
un binemeritat praznic. Nu merge nici băutura, deşi în toată săptămîna
patimilor n-am dat pe gît nici măcar un strop de vin. Ne uităm parcă suspect
unul la altul şi ne ducem la culcare...
