23 martie 2010

MUNTELE ATHOS - Prezenţe româneşti; Legendă şi Istorie

După Mormîntul Domnului şi Ţara Sfântă, cel mai sfînt şi mai important loc pentru lumea creştină, îndeosebi ortodoxă, este Sfîntul Munte Athos din Nord-Estul Greciei, care se află permanent sub acoperămîntul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Muntele Athos este o adevărată minune a lumii creştine, care a rezistat de peste o mie de ani tuturor eresurilor, primejdiilor, şi războaielor. Muntele Athos, prin cele 20 de mânăstiri mai mari, 30 de schituri şi peste 200 de paraclise, este lauda şi cununa Ortodoxiei, în faţa căruia toţi se uimesc, se închină şi recunosc că tăria dreptei credinţe constă în rugăciune şi trăire vie cu Hristos, iar nu în putere şi mîndrie lumească.

Schitul romanesc Prodormul

Muntele Athos este Taborul Ortodoxiei bimilenare, unde nenumărate cete de monahi s-au nevoit pentru Hristos, s-au schimbat la faţă prin sfînta şi neîncetata rugăciune şi, nu puţini, sînt număraţi astăzi în ceata Sfinţilor Părinţi.Toţi aceşti sfinţi, cuvioşi, sihaştri, rugători şi smeriţi următori ai lui Hristos s-au jertfit pentru Dumnezeu în Muntele Athos, s-au rugat neîncetat, au săvîrşit fără întrerupere Sfînta Liturghie şi toate sfintele slujbe de zi şi noapte, au combătut eresurile, au apărat dogmele ortodoxe şi au învăţat calea mîntuirii pe toţi cei ce Îl caută pe Hristos.
Iată pentru ce Muntele Athos a supravieţuit peste o mie de ani, deşi a stat sub ocupaţie otomană mai bine de cinci secole. Iată de ce şi evlavioşii voievozi români, ca: Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Neagoe şi Matei Basarab şi mulţi alţii au făcut atîtea danii şi au înnoit aproape integral mânăstirile atonite, între secolele IV-IX, mai mult decît celelalte ţări ortodoxe.
Documentar, monahii români nevoitori în Athos sînt atestaţi din secolul XIV. Însă, ei n-au lipsit niciodată pînă astăzi din obştea monahilor atoniţi. Numărul lor a variat între 50 şi 600. Astăzi, sînt peste o sută, printre care 30 se nevoiesc în Schitul Românesc Prodromul, iar ceilalţi în Schitul Lacu, chiliile Provata, Catafighi, Colciu, Sfîntul Ipatie şi altele.
După români, se nevoiesc astăzi în Athos circa 50 de sîrbi, 40 de ruşi şi 20 de bulgari, însă majoritatea monahilor atoniţi sînt greci şi ciprioţi. Din cele 20 de mînăstiri mari, 17 sînt greceşti şi cîte una a sîrbilor, bulgarilor, şi ruşilor.
Din nefericire, românii nu au nici o mînăstire proprie, deşi au făcut cele mai mari donaţii în Athos! Singurul schit românesc este Schitul Prodromul, cu hramul Sfîntul Ioan Botezătorul, cu viaţă de obşte, provăţuit de peste 15 ani de Protosinghelul Petroniu Tănase, trăitor şi teolog vestit, atît în Grecia cît şi în România. Al doilea schit românesc, cu rînduială idioritmică, este Schitu Lacu, în care se nevoiesc 15 monahi şi rasofori, sub egumenia Ieromonahului Ştefan Nuţescu, aproape toţi cu metania din Mânăstirea Sihăstria.
Bucuria monahilor atoniţi o formează, îndeosebi, liniştea duhovnicească şi frumoasele slujbe de toată noaptea, unice în lumea de astăzi. Dar tristeţea monahilor atoniţi este frica de laicizare a Muntelui Athos prin numeroşii turişti care vin din toată lumea şi, mai ales, pătrunderea femeilor.
Cu nădejdea în mila lui Dumnezeu, publicăm în a treia ediţie această lucrare, sub numele de "Pelerinaj la Muntele Athos", pe care o recomandăm tuturor iubitorilor de Hristos spre lectură şi zidire duhovnicească. 

SCURTĂ PREZENTARE A MUNTELUI ATHOS

 Aşezare geografică
Muntele Athos este o mică peninsulă din marea Egee, cu suprafaţa de 339,5 kmp, care, împreună cu alte două mici peninsule, Sitonia şi Casandra, este legată prin cîte o fîşie de pămînt de peninsula Calcidică. Teritorial, Muntele Athos aparţine de Grecia de Nord cu capitala la Salonic. Peninsula atonită se întinde de la nord-vest spre sud-est, avînd lungimea de circa 30 km şi lăţimea medie de 12 km. Solul este stîncos, mai ales la capul peninsulei, unde cu greu se poate cultiva ceva.
De-a lungul ei, peninsula este străbătută de o culme muntoasă, asemenea unei coloane vertebrale ce se termină la est cu impunătorul vîrf al Athosului, înalt de 2030 metri. Capitala Athosului este Careia, iar portul de acces, Dafne. Comunicarea cu Grecia şi aprovizionarea Athosului se fac prin două mici porturi: Uranopolis, pentru partea de sud, şi Ierison, pentru partea de nord.
Vegetaţia predomină mai ales spre centru şi latura de nord-est a muntelui, unde solul este mai bogat în teren cultivabil. În schimb, latura de sud-vest este mult mai stîncoasă şi aridă, din cauza pantelor abrupte şi a soarelui torid. În cea mai mare parte, Athosul este acoperit de păduri de castan, fag, măslini sălbatici, aluniş şi tot felul de jnepeni de piatră. Dintre plante, se cultivă, în special, legume, roşii, varză, fasole, morcov, ceapă, şi viţă de vie. Iar dintre pomi se cultivă: măslinul, lămîiul, mandarinul şi castanul comestibil. Majoritatea plantelor se cultivă numai prin irigaţie, căci vara nu plouă deloc 3-4 luni de zile, iar recoltele se folosesc exclusiv pentru hrana călugărilor. Numai alunele sălbatice se culeg şi se vînd în afară, formînd singura sursă de trai pentru sutele de călugări chilioţi (sihaştri) săraci/

Careia


Ca animale domestice, în Sfîntul Munte nu trăiesc decît catîrii (numiţi şi mulari) de parte bărbătească aduşi din Grecia, singurii tovarăşi credincioşi ai monahilor la muncile grele, uşurîndu-le podvigul vieţii. Catîrii sînt folosiţi la transportul lemnelor din pădure, la aprovizionarea cu alimente, la aratul grădinilor, la tescuitul strugurilor şi al măslinilor şi, în chip deosebit, la călătorie, căci potecile sînt destul de anevoioase şi greu de străbătut cu piciorul. Orice alte animale domestice sînt interzise în Sfîntul Munte.
Ca animale sălbatice, în Athos trăiesc, în special, şacalul, porcul mistreţ, căprioara, mai puţin cerbul şi chiar lupul. Stîncile, însă, şi pădurile sînt pline de şerpi şi vipere otrăvitoare. Marea, care înconjoară Athosul pe trei laturi, oferă gratuit peştele, cel mai de preţ aliment pentru monahii aghioriţi, şi dă o mare frumuseţe Muntelui. Ea formează o graniţă naturală potrectoare şi cea mai uşoară cale de acces de la o mînăstire la alta, ce se înalţă ca nişte cetăţi multiseculare ale Ortodoxiei, de jur-împrejurul muntelui.  Din punct de vedere istoric, Muntele Athos este învăluit în mister şi legendă. În tradiţie se spune că, înainte de Hristos, existau în jurul vîrfului Athos cinci cetăţi antice greceşti, ale căror ruine încă se mai văd. Iar pe vîrful cel mai înalt al muntelui se află statuia zeului Apolon - zeul soarelui.
 După înălţarea Domnului la cer şi pogorîrea Sfîntului Duh, spune tradiţia că a ajuns pînă aici Maica Domnului cu corabia, împreună cu Sfîntul Apostol Ioan, să vestească Evanghelia mîntuirii. Atunci, zeul Apolon a strigat: "Nu pot răbda apropierea Maicii Domnului celui adevărat", şi îndată s-a prăbuşit în mare. Poporul, ieşind înaintea Preasfintei Fecioare, a crezut în Hristos şi s-a botezat.
 Primele începuturi ale vieţii monahale în Athos se crede că sînt din timpul Sfîntului Împărat Constantin cel Mare (330-337) şi al împăratului Teodosie cel Mic (408 -450). Timp de cinci secole, monahismul atonic s-a dezvoltat sub formă de mici sihăstrii, cu viaţă anahoretică şi sub formă eremitică. Astfel, primele aşezări monahale se consideră a fi mînăstirile Vatopedu şi Xeropotamu.
 Viaţa de obşte, însă, a fost introdusă în Sfîntul Munte de Cuviosul Atanasie Atonitu, care a întemeiat Mînăstirea Lavra, în anul 963, sub împăratul Nichifor Focas. Cuviosul Atanasie Atonitul este cel dintîi organizator al monahismului în Muntele Athos. Contemporan cu el a fost Cuviosul Pavel Atonitul, care a întemeiat Mînăstirea Sfîntul Pavel, tot cu viaţă de obşte, situată în partea de vest a vîrfului Athos. Celelalte mînăstiri au fost întemeiate ulterior, după modelul Lavrei, între seolele X şi XIV.
 Epoca de aur a monahismului atonit s-a desfăşurat între anii 963 şi 1453, cînd a fost sub directa supraveghere şi întreţinere a împăraţilor bizantini. În această perioadă, Sfîntul Munte a dat Bisericii Ortodoxe nenumăraţi sfinţi, ierarhi, cuvioşi şi mucenici, mai ales în timpul ocupaţiei latine (1204-1261). După căderea Constantinopolului, Muntele Athos a stat cinci sute de ani sub stăpînirea otomană. În urma unei convenţii între conducerea Athosului şi sultani, fiecare mînăstire plătea un bir anual la Poartă, Muntele rămînînd astfel liber, şi, practic, neocupat de turci. Ba, mai mult, turci păzeau mînăstirile şi tot Muntele de invazia altor năvălitori şi dădeau libertate călugărilor să vină în Athos, din toate ţările ortodoxe şi să se organizeze cum vor. Aceasta a permis monahismului atonit să reziste bine sub ocupaţia otomană şi chiar să progreseze.
 În perioada post-bizantină - secolele XV-XIX - grija întreţinerii Muntelui Athos a trecut aproape în întregime pe seama celor două ţări române - Moldova şi Ţara Românească. Fără ajutorul masiv material şi moral al ţărilor noastre, mînăstirile din Muntele Athos, cu toată libertatea acordată acordată de turci, nu puteau rezista şi s-ar fi pustiit. Neavînd fonduri să-şi plătească birul anual, care era destul de mare, nici alte venituri pentru întreţinere şi reparaţii, marile ctitorii bizantine ar fi dispărut demult. Odată cu ele, ar fi dispărut şi imensul tezaur spiritual şi cultural ce se păstrează în Athos şi s-ar fi stins cea mai mare vatră a monahismului ortodox. Or, grija proniei divine şi mila Ţărilor Române au intervenit la timp şi au salvat de la pieire Muntele Athos. 
 Domnii moldoveni şi munteni, fiind iubitori de Hristos şi conştienţi de marele pericol în care se găsea Creştinătatea, şi, mai ales, ţările ortodoxe din Balcani, prefăcute în paşalîc turcesc, au făcut eforturi peste puterile lor să salveze ce se mai putea salva, adică Sfîntul Mormînt, patriarhiile de Ierusalim şi Constantinopol, Muntele Athos, Muntele Sinai, Meteora şi altele.
 Ajutorul acordat Muntelui Athos de domnii români consta în danii anuale în bani (mertic), trimise fie prin reprezntanţii fiecărei mînăstiri atonite, fie prin oameni de încredere ai domnilor. Sumele se foloseau pentru plata birului la turci şi pentru întreţinere. Apoi se acordau unele fonduri speciale din vistieria ţării, pentru reparaţii principale, pentru renovări şi chiar pentru zidirea din nou a mînăstirilor atonice. Al treilea fel de ajutor consta în acordarea de metoace (mînăstire mică sau cătun mănăstiresc pe lîngă o mînăstire - n.n.) în Moldova şi Ţara Românească, pentru întreţinerea mînăstirilor din Muntele Athos. Ajutoarele se acordau temporar şi numai cu aprobarea mitropolitului şi voievodului respectiv, pe bază de act domnesc de danie. În prezent, se păstrează numeroase documente româneşti de danie în tezaurul fiecărei mînăstiri atonice.
 După unirea Principatelor Române (1859) şi după secularizarea averilor mînăstireşti (1863), ajutoarele româneşti în afara hotarelor ţării încetează. În anul 1912, Muntele Athos intră sub tutela şi administraţia Greciei, eliberîndu-se, astfel, de sub protectoratul Turciei, după cinci secole de ocupaţie. În anul 1923, protectoratul Greciei este recunoscut de marile puteri, prin Tratatul de la Londra.
 În anul 1924, s-a întocmit o constituţie (chartă) a Muntelui Athos, iar în septembrie 1926, Sfîntul Munte este declarat republică monahală ortodoxă cu regim administrativ autonom. Jurisdicţional şi spiritual, Athosul a depins dintotdeauna de Patriarhia Ecumenică de Costantinopol, care supraveghează viaţa duhovnicească atonică, aprobă orice numiri şi schimbări de stareţi şi rezolvă toate problemele bisericeşti principale.

Arhimandrit Ioanichie BĂLAN

2 comentarii:

free counters

Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector